Sa accepti ca nu stii totul

...nici macar despre viata ta sau despre cel/cea care esti.
De asta apar semnele, sincronicitatile: ca sa-mi reaminteasca ori sa-mi faca mai clar cine sunt, cine trebuie sa fiu (fara ca asta sa semene a datorie catusi de putin - mai degraba e vorba de potentialul maxim, cat poti sa fii intr-o viata de om).
Nu intotdeauna inteleg ce mi se intampla - recunosc asta. Cateodata trec ani pana sa-mi dau seama ca evenimentul cutare a fost asa pentru ca eu sa ajung intr-un anume punct. Tocmai de-asta vad in semne si sincronicitati niste manifestari in toata regula ale  Sinelui, partea din mine care stie, vede, intelege tot.
Recunosc ca nu pot cunoaste realitatea decat intr-o masura limitata, fragmentata, dar incerc s-o privesc dintr-o perspectiva mai ampla. Incerc sa nu ma delimitez prea strict intre niste hotare care imi obtureaza privirea. Uneori, asta inseamna sa ma razgandesc in ultimul moment si sa fac o intoarcere la 180 de grade. Alteori inseamna sa accept o realitate dura, sa renunt la ceva ori sa refuz beneficii mici cu increderea ca vin altele mai mari.

Da-mi, Doamne, semne, ca de restul ma descurc eu!

Nu cu orice pret

Stiu ca vreau libertatea (fiecare are ideea sa despre ce presupune 'libertatea', dincolo de limitarile inerente conditiei umane, traiului 'ín retea'), dar nu cu orice pret.
Nu cu pretul sacrificarii altora, al drumului ales gresit de care imi dau seama in 2-3-30 de ani, al pierderii simtului moral, al pierderii timpului, al luptei care ma secatuieste de puteri si de sentimente, al durerii care nu trece, al incrancenarii, al risipei de energie luptand pentru cauze iluzorii, al...al...al....
Libertatea ca cireasa de pe tort, care sa creeze binele, nu sa presupuna sacrificii peste sacrificii. Libertatea mea care sa-i faca liberi si pe altii.
E prea mult?

In fond, fiecare isi negociaza pretul, constient sau inconstient, e o chestie de limita - pana unde ai merge ca sa... nu stiu ce, cat te tine, cat rezisti, cat esti dispus sa oferi pentru a te simti indreptatit la ceva. Fie libertatea sau o marire de salariu - fiecare negociaza pe barba lui.

Despre hotarari

Ajungi la un punct in care situatia prezenta nu mai ''corespunde'', cand vrei mai mult sau ai nevoie de mai mult (e o mare diferenta intre acestea doua) ori pur si simplu de o schimbare radicala... incepi sa iti faci planuri, cum sa ajungi unde vrei, dintr-o data ce te facea fericit, nu-ti mai produce decat nemultumire si vrei sa-ti schimbi viata, chiar daca asta inseamna renuntarea la ceva drag. La niste fiinte, de exemplu.
Te rogi ca schimbarea sa se produca mai curand, sa iti poti trai viata asa cum vrei, asa cum simti ca trebuie. Te necajesti cand vezi ca ''rugaciunile'' nu-ti sunt ascultate, plangi si te dai cu capul de pereti ca trebuie sa duci mai departe viata pe care vrei s-o schimbi. Nu mai vezi placerea, fericirea, ci doar greutatile acelei vieti devenite brusc ''indezirabile''. Treci pe rand prin angoasa, remuscare (cum sa renunt la viata mea?), durere, disperare, frustrare (''de ce nu se intampla ce vreau eu?), in final acceptare, incredere, iar durere, dar si o usurare.
Ceea ce ai vrut sa se intample, s-a intamplat, si totusi... durerea, macar o parte din ea, a ramas. Ai ajuns unde ai vrut, dar deocamdata locul e pustiu, viata care a fost s-a dus. Totul e nou, nepopulat, singuratatea nu lipseste nici ea, poate si ceva vina, ca ai fortat lucrurile, ca n-ai mai putut sa vezi si o alta rezolvare...
Uneori, viata raspunde in moduri din cele mai neasteptate, cand nu mai sperai sau pur si simplu cand te-ai decis ca gata! de azi nu mai merge asa, trebuie sa apara schimbarea. Care nu mereu te aduce in fericirea si-n minunatia visata. E drept ca e si o usurare, pana la urma ti-ai dorit sa scapi de niste greutati, ai scapat, dar acum realizezi ca acele greutati aveau dulceata lor, iti colorau zilele, desi in ultima vreme ai simtit mai mult apasarea si efortul.
Stii ca in toata treaba asta, ''vinovatul'' esti tu. Tu ai vrut sa schimbi ceva, iar Viata ( ori Dumnezeu, ori Universul) ti-a raspuns. Si Viata insista mereu sa mearga mai departe - cel putin la indivizii sanatosi. Fara regrete, fara remuscari tarzii, fara dureri care nu-si mai au rostul, Ea trebuie si chiar continua sa curga, lasandu-te sa hotarasti ce vei face cu viata ta cea noua.

Misterioase sunt caile...

Ne gasim singuri drumul sau drumul ne gaseste pe noi?
Cred ca un pic din amandoua, pe masura ce-mi dau seama ca e mai important sa traiesc decar sa incerc tot timpul sa controlez totul.
Cred ca, cu putina incredere, totul se poate rezolva. Vad asta la mine - cand o iau pe un drum gresit, incep sa apara semnele: vise care se repeta pana le aflu sensul, intamplari sincronistice, evenimente care ma forteaza sa ajung la o concluzie.
Pe masura ce trece timpul, imi dau seama cat de importanta e increderea - sa stii ca totul merge bine, sa ai certitudinea ca esti pe drumul cel bun si, da, sa recunosti ca nu poti cuprinde cu mintea de acum imaginea in ansamblu. Cu alte cuvinte, sa recunosti Inteligenta Suprema in toate intamplarile vietii - chiar daca nu vezi binele dintr-un eveniment, sa fii sigur ca ceea ce se intampla, e asa si nu altfel dintr-un motiv anume, ca poate nu esti stapanul lumii, dar esti stapan pe reactiile tale, lucru care face mereu diferenta.
Asta a zis-o mult mai bine decat mine Viktor Frankl cand a scris „Man’s Search for Meaning” si mai ales prin modul in care si-a trait viata. Cate ceva despre Frankl, aici.

Uca Marinescu

Pe Uca Marinescu am admirat-o de prima data cand am vazut-o, acum multi ani, la televizor. Tocmai se intorsese dintr-o expeditie si fusese invitata in emisiunea Eugeniei Voda, parca.
Intre timp, anii au trecut, Uca Marinescu a strabatut pamantul in lung si-n lat, parca in ciuda varstei si a vremurilor...
Aici si aici, doua interviuri cu acest om absolut extraordinar.

Totul trece...

...nimic nu ramane neschimbat.
Toate sunt atat de trecatoare, ca pare o nebunie sa te tatonezi de o realitate oarecare, fie ea buna sau rea. In afara de clipa prezenta, nu avem nimic - si ce ciudat ca ne dam seama de asta mai ales cand suntem confruntati cu o drama: moartea cuiva, o schimbare brusca, o disparitie...

Am folosit cuvintele astea aproape magice - ''totul trece, nimic nu e vesnic'' - mai ales atunci cand m-am confruntat cu realitati mai putin placute, si le-am zis in gand ca o rugaciune, ca sa ma conving de realitatea lor si sa nu prelungesc inutil ceva ce oricum ar fi trecut. Si mereu, cuvintele astea au dat rezultate aproape miraculoase. Raul a trecut pe nesimtite, situatiile urate au trecut, schimbarile in bine au venit de unde nu ma asteptam.

Detasarea

Nu poti sa te detasezi atunci cand esti nesigur si neincrezator in propriile forte, atunci cand nu esti sigur ca ruga ti-a fost ascultata. Si reciproca. Te poti detasa de ceva atunci cand esti sigur ca ceea ce vrei, ai deja. Cand increderea a luat deja locul neincrederii si al nesigurantei. Detasarea inseamna certitudine.