Ipoteze de lucru

Sa zicem ca:

- in afara mintii de toate zilele, suntem 'dublati' de o inteligenta mult mai cuprinzatoare, care poate vedea si pricepe totul, care stie mult mai mult decat ne ingaduim noi sa credem
- din anumite motive, suntem invatati (sau dresati, ca sa folosesc un termen a la 'teoria conspiratiei') sa vedem doar 10% sau mai putin din lume. Vedem corpurile solide, dar de fapt ele sunt altcumva, ne credem la discretia bolilor, cu foarte putina putere si la mila unei divinitati care ne joaca dupa cum ii tuna.
- existam inainte de a ne naste - sau mai bine zis, ceva din noi exista inainte de a veni fizic pe lume. Si acel ceva ramane cu noi pana la moarte - ne ghideaza, ne lumineaza, ne trimite gandurile potrivite, sclipirile de geniu, ne arata (daca vrem sa vedem) ca exista mult mai mult decat vrem sa vedem.
- putem reusi orice - cu conditia sa parasim Lumea de Mijloc si sa ne permitem sa concepem orice ipoteze.
- corpul e mai mult decat un invelis din carne, oase, celule, organe etc. E un mijloc prin care putem atinge desavarsirea. Un tovaras foarte destept care vrea sa ne arate calea de urmat - dar pe care de atatea ori il pedepsim crunt pentru bunele sale intentii.

Unitatea minte-corp: Creatia

De ce in adolescenta e asa usor sa te lasi dus de visare, sa iti imaginezi tot felul de lucruri, sa visezi cu ochii deschisi sau pur si simplu sa te bucuri de ceva, iar dupa 25 de ani, toate astea devin adevarate provocari: e greu sa-ti mai inchipui, greu sa mai crezi ca totul e usor si frumos... ?
Pe masura ce ne-am ''civilizat'', ne-am indepartat tot mai mult de suflet. Daca acum 200 sau chiar mai incoace, 20-30 de ani, o slujba oarecare solicita omul mai mult fizic - pentru ca erau mult mai multe joburi care implicau munca fizica decat acum, cand majoritatea suntem legume in fata calculatorului -, acum tot mai multi sunt in situatia de a se implica mai degraba sufleteste/ emotional in treburile legate de serviciu.

Unitatea minte-corp: cartea

Ce mi-a aratat pana acum cartea (pe foarte scurt):

- ca suntem una cu corpul nostru, fie ca ne place sau nu. E adevarat ca nu suntem redusi la organism si-atat, dar suntem intim legati unul de altul... oricat ar suna de ciudat, multi au uitat asta. E de ajuns sa te duci intr-un MacDonalds ca sa vezi cat de departe sunt cei mai multi dintre noi de constientizarea asta. Din moment ce alegem de cele mai multe ori sa ne otravim corpurile... e clar ca nu il percepem ca facand parte integranta, in stransa legatura cu noi definiti ca suflet, minte...

- ca el, saracu', incearca tot timpul sa ne ajute sa depasim suferinta (sufleteasca, psihica) trimitandu-ne semnale pe care ori le ignoram, ori le inabusim din fasa, imbuibandu-ne cu pastile.

- ca fiecare parte din corp si fiecare organ semnifica ceva: gatul - comunicare; urechile - echilibru; parul - libertate etc. O sa revin, probabil, cu mai multe detalii aici.

- ca de multe ori, descifrarea mesajului pe care il trimite corpul inseamna vindecarea fizica si sufleteasca.

-in sfarsit, aducem cu noi din copilarie tot balastul sufletesc, toata nefericirea acumulata in primii ani de viata, spaimele, frustrarile, neputintele, dorintele, care se tot aduna si la un moment dat, izbucnesc - uneori la 12 ani (apendicitele, de exemplu, sau amigdalele inflamate, cariile), la 16 (acneea- mici vulcani pe fata, furie retinuta si eliberata de corp...) sau la 20, 30, 50 de ani. Cert e ca acele minusuri ajung la suprafata la un moment dat, si fac ravagii daca nu e tratata cauza, nu efectele, cum fac cei mai multi.
Iar aici ajung la Alice Miller, pe care am descoperit-o ''intamplator'' (a se citi sincronistic) in seara asta, si care o sa aduca ceva furtuni in mine...

Unitatea minte-corp 2

Sunt curioasa cate din ideile mele mi se vor confirma in zilele care urmeaza, dupa ce cumpar cartea ''Boala ca sansa...". Intuitia imi zice ca multe - doar impartasim acelasi simt comun apropiat de instincte, acelasi fond de intelepciune intuitiva, si mai ales, corpul vorbeste intr-un limbaj universal. Poate si de-asta leacurile sunt mai mereu aceleasi pentru toata lumea.

Un alt caz: el, un tanar de 20 si ceva de ani, ''baiatul mamii'', copil unic facut pe la 30 de ani. Mama - doctor, aduce banii in casa, tatal are o profesie mai modesta, e ''de treaba'', dar mama e stalpul casei. Familia pare una ideala - toti se inteleg, nu sunt certuri, sunt uniti, pleaca impreuna in vacante, totul merge ca pe roate. Conflicte vizibile nu sunt, familia e armonioasa.

Unitatea minte-corp

Rasfoind un site dupa o carte anume, dau ''ca din intamplare'' peste o alta: ''Boala ca sansa. Cum sa descifram mesajul ascuns al bolii'' de Ruediger Dahlke (aici).

Tocmai ma gandeam zilele astea la o intamplare (si de cateva luni incoace, la mai multe intamplari cu mine, legate de aparitia unor simptome cel putin nefiresti - sunt un om activ, tanar, n-ar trebui sa am 'boli'): prietenului meu i-au aparut brusc niste dureri atroce in genunchiul drept, fara sa se fi lovit sau fara sa fi fortat piciorul.
Imediat m-am gandit ca durerea are o cauza mai subtila, una adanc legata de starea lui sufleteasca si de situatia prin care trece in prezent: probleme in familie, mai precis cu parintii. Desi in ultima vreme m-am
 documentat asupra cauzelor sufletesti si mentale ale bolilor, nu am gasit imediat explicatia durerilor - nu stiam de ce anume sa leg suferintele la genunchi, pana cand am gasit cartea asta (nu am cumparat-o inca, dar maine ma duc dupa ea) si am vazut la cuprins inclusiv un subcapitol despre genunchi.

Mi-e pofta de, nu am chef de

(continuarea la ''Lasam sa se intample...")

Ma gandeam azi, la dus (?!?), ca atata vreme cat zic ''nu am chef de aia, am pofta de nu stiu ce'', nu sunt tocmai propriul meu stapan. Adica, cine imi dicteaza mie ca am chef de una-alta, si nu de ailalta, si de ce eu trebuie sa ma conformez? De ce e uneori atat de greu de ignorat, ca sa nu mai zic de inabusit,  vocea aia buclucasa care iti spune cand tocmai te-ai lasat de fumat ''mama, ce-ar merge acuma o tigara'' sau cand tocmai te-ai decis sa incepi cura de slabire, ''las' ca incepem maine cura, acum du-te frumusel la magazin si cumpara cutia aia mare de inghetata, o viata ai, ce dracului...''?

Lasam sa se intample...

Un posibil raspuns la intrebarea ''de ce nu se intampla ce vreau eu?'': pentru ca lasi sa se intample ce-o fi, nu intervii in cursul evenimentelor.

Cu liniuta, ca la scoala, ce atitudini si gesturi ar putea schimba starea asta de fapt (inertia, sa-i zicem):

- sa fii in orice moment persoana care vrei sa devii. Usor de spus, foarte usor de crezut ca e simplu de infaptuit, dar de cele mai multe ori, vechile obiceiuri, exact alea de care vrei sa scapi, tasnesc sub forma actiunilor, gesturilor si atitudinilor mentale inainte sa ai timp sa aplici teoria. Cu alte cuvinte: te decizi ca de azi

Sa accepti ca nu stii totul

...nici macar despre viata ta sau despre cel/cea care esti.
De asta apar semnele, sincronicitatile: ca sa-mi reaminteasca ori sa-mi faca mai clar cine sunt, cine trebuie sa fiu (fara ca asta sa semene a datorie catusi de putin - mai degraba e vorba de potentialul maxim, cat poti sa fii intr-o viata de om).
Nu intotdeauna inteleg ce mi se intampla - recunosc asta. Cateodata trec ani pana sa-mi dau seama ca evenimentul cutare a fost asa pentru ca eu sa ajung intr-un anume punct. Tocmai de-asta vad in semne si sincronicitati niste manifestari in toata regula ale  Sinelui, partea din mine care stie, vede, intelege tot.
Recunosc ca nu pot cunoaste realitatea decat intr-o masura limitata, fragmentata, dar incerc s-o privesc dintr-o perspectiva mai ampla. Incerc sa nu ma delimitez prea strict intre niste hotare care imi obtureaza privirea. Uneori, asta inseamna sa ma razgandesc in ultimul moment si sa fac o intoarcere la 180 de grade. Alteori inseamna sa accept o realitate dura, sa renunt la ceva ori sa refuz beneficii mici cu increderea ca vin altele mai mari.

Da-mi, Doamne, semne, ca de restul ma descurc eu!

Nu cu orice pret

Stiu ca vreau libertatea (fiecare are ideea sa despre ce presupune 'libertatea', dincolo de limitarile inerente conditiei umane, traiului 'ín retea'), dar nu cu orice pret.
Nu cu pretul sacrificarii altora, al drumului ales gresit de care imi dau seama in 2-3-30 de ani, al pierderii simtului moral, al pierderii timpului, al luptei care ma secatuieste de puteri si de sentimente, al durerii care nu trece, al incrancenarii, al risipei de energie luptand pentru cauze iluzorii, al...al...al....
Libertatea ca cireasa de pe tort, care sa creeze binele, nu sa presupuna sacrificii peste sacrificii. Libertatea mea care sa-i faca liberi si pe altii.
E prea mult?

In fond, fiecare isi negociaza pretul, constient sau inconstient, e o chestie de limita - pana unde ai merge ca sa... nu stiu ce, cat te tine, cat rezisti, cat esti dispus sa oferi pentru a te simti indreptatit la ceva. Fie libertatea sau o marire de salariu - fiecare negociaza pe barba lui.

Despre hotarari

Ajungi la un punct in care situatia prezenta nu mai ''corespunde'', cand vrei mai mult sau ai nevoie de mai mult (e o mare diferenta intre acestea doua) ori pur si simplu de o schimbare radicala... incepi sa iti faci planuri, cum sa ajungi unde vrei, dintr-o data ce te facea fericit, nu-ti mai produce decat nemultumire si vrei sa-ti schimbi viata, chiar daca asta inseamna renuntarea la ceva drag. La niste fiinte, de exemplu.
Te rogi ca schimbarea sa se produca mai curand, sa iti poti trai viata asa cum vrei, asa cum simti ca trebuie. Te necajesti cand vezi ca ''rugaciunile'' nu-ti sunt ascultate, plangi si te dai cu capul de pereti ca trebuie sa duci mai departe viata pe care vrei s-o schimbi. Nu mai vezi placerea, fericirea, ci doar greutatile acelei vieti devenite brusc ''indezirabile''. Treci pe rand prin angoasa, remuscare (cum sa renunt la viata mea?), durere, disperare, frustrare (''de ce nu se intampla ce vreau eu?), in final acceptare, incredere, iar durere, dar si o usurare.
Ceea ce ai vrut sa se intample, s-a intamplat, si totusi... durerea, macar o parte din ea, a ramas. Ai ajuns unde ai vrut, dar deocamdata locul e pustiu, viata care a fost s-a dus. Totul e nou, nepopulat, singuratatea nu lipseste nici ea, poate si ceva vina, ca ai fortat lucrurile, ca n-ai mai putut sa vezi si o alta rezolvare...
Uneori, viata raspunde in moduri din cele mai neasteptate, cand nu mai sperai sau pur si simplu cand te-ai decis ca gata! de azi nu mai merge asa, trebuie sa apara schimbarea. Care nu mereu te aduce in fericirea si-n minunatia visata. E drept ca e si o usurare, pana la urma ti-ai dorit sa scapi de niste greutati, ai scapat, dar acum realizezi ca acele greutati aveau dulceata lor, iti colorau zilele, desi in ultima vreme ai simtit mai mult apasarea si efortul.
Stii ca in toata treaba asta, ''vinovatul'' esti tu. Tu ai vrut sa schimbi ceva, iar Viata ( ori Dumnezeu, ori Universul) ti-a raspuns. Si Viata insista mereu sa mearga mai departe - cel putin la indivizii sanatosi. Fara regrete, fara remuscari tarzii, fara dureri care nu-si mai au rostul, Ea trebuie si chiar continua sa curga, lasandu-te sa hotarasti ce vei face cu viata ta cea noua.

Misterioase sunt caile...

Ne gasim singuri drumul sau drumul ne gaseste pe noi?
Cred ca un pic din amandoua, pe masura ce-mi dau seama ca e mai important sa traiesc decar sa incerc tot timpul sa controlez totul.
Cred ca, cu putina incredere, totul se poate rezolva. Vad asta la mine - cand o iau pe un drum gresit, incep sa apara semnele: vise care se repeta pana le aflu sensul, intamplari sincronistice, evenimente care ma forteaza sa ajung la o concluzie.
Pe masura ce trece timpul, imi dau seama cat de importanta e increderea - sa stii ca totul merge bine, sa ai certitudinea ca esti pe drumul cel bun si, da, sa recunosti ca nu poti cuprinde cu mintea de acum imaginea in ansamblu. Cu alte cuvinte, sa recunosti Inteligenta Suprema in toate intamplarile vietii - chiar daca nu vezi binele dintr-un eveniment, sa fii sigur ca ceea ce se intampla, e asa si nu altfel dintr-un motiv anume, ca poate nu esti stapanul lumii, dar esti stapan pe reactiile tale, lucru care face mereu diferenta.
Asta a zis-o mult mai bine decat mine Viktor Frankl cand a scris „Man’s Search for Meaning” si mai ales prin modul in care si-a trait viata. Cate ceva despre Frankl, aici.

Uca Marinescu

Pe Uca Marinescu am admirat-o de prima data cand am vazut-o, acum multi ani, la televizor. Tocmai se intorsese dintr-o expeditie si fusese invitata in emisiunea Eugeniei Voda, parca.
Intre timp, anii au trecut, Uca Marinescu a strabatut pamantul in lung si-n lat, parca in ciuda varstei si a vremurilor...
Aici si aici, doua interviuri cu acest om absolut extraordinar.

Totul trece...

...nimic nu ramane neschimbat.
Toate sunt atat de trecatoare, ca pare o nebunie sa te tatonezi de o realitate oarecare, fie ea buna sau rea. In afara de clipa prezenta, nu avem nimic - si ce ciudat ca ne dam seama de asta mai ales cand suntem confruntati cu o drama: moartea cuiva, o schimbare brusca, o disparitie...

Am folosit cuvintele astea aproape magice - ''totul trece, nimic nu e vesnic'' - mai ales atunci cand m-am confruntat cu realitati mai putin placute, si le-am zis in gand ca o rugaciune, ca sa ma conving de realitatea lor si sa nu prelungesc inutil ceva ce oricum ar fi trecut. Si mereu, cuvintele astea au dat rezultate aproape miraculoase. Raul a trecut pe nesimtite, situatiile urate au trecut, schimbarile in bine au venit de unde nu ma asteptam.

Detasarea

Nu poti sa te detasezi atunci cand esti nesigur si neincrezator in propriile forte, atunci cand nu esti sigur ca ruga ti-a fost ascultata. Si reciproca. Te poti detasa de ceva atunci cand esti sigur ca ceea ce vrei, ai deja. Cand increderea a luat deja locul neincrederii si al nesigurantei. Detasarea inseamna certitudine.

Locul de unde incepe orice calatorie

Orice calatorie incepe de undeva, asta poate s-o spuna oricine, mai greu e sa decizi cand sa incepi acea calatorie.

Mai mult sau mai putin paradoxal, mi se pare ca momentul care marcheaza inceputul calatoriei echivaleaza cu o intoarcere acasa: te-ai regasit, te-ai decis asupra viitorului pe care vrei sa-l traiesti, ai ajuns la tine...

Traiesc rezultatele actiunilor constiente si inconstiente

Acum cateva zile am scris un articol in care spuneam ca traiesc rezultatele actiunilor mele constiente, ca sa-mi dau seama acum ca asta e doar partial adevarat.

Inconstientul, asa cum apare definit in opera lui Jung, imi pare tot mai mult ''eminenta cenusie'' care ghideaza din umbra actiunile, iar forta sa este atat de mare si atat de complexa, incat sunt tentata sa zic ca sunt mai multe rezultate aparute din ''munca'' inconstientului, decat din cea a constientului.

Traiesc rezultatele actiunilor mele constiente

Am incetat sa mai cred in fatalitate si in ''asa a fost sa fie'' in momentul in care am realizat adevarul acestor vorbe: ''nu exista esecuri, ci numai rezultate'' (Anthony Robbins, ''Putere nemarginita'').

Ce poate face un simplu ''multumesc''

...spus din suflet: te lumineaza, iti arata calea spre implinire, te pune in contact cu partea luminoasa din tine, cu increderea, cu recunostinta pentru toate lucrurile bune din viata, care s-au intamplat sau care urmeaza sa se intample.
Spus din suflet, adica 100% constient de valoarea sa ( sa stii pentru ce multumesti, sa nu te limitezi a rosti cuvantul doar in virtutea normelor sociale, ci sa-l simti ca pe o mica lumina pe care o trimiti celui care ti-a facut un bine), un simplu ''multumesc'' devine parte a unui ritual care transforma.
Se spune ca rugaciunea adevarata e cea de multumire - a multumi in avans pentru ceea ce astepti (''vi se va da voua dupa credinta voastra'') si pentru ce a  fost, convins fiind ca rezultatul e mereu Binele.
A multumi e totuna cu a recunoaste ( in sensul de a deveni constient si a crede ) ca ai primit ceea ce ai cerut. ''Multumesc'' e un act de credinta, e cuvantul magic care face ca  lumea fiecaruia sa se misteinspre Bine - daca e rostit cu toata increderea si toata deschiderea, lumina de care un om e capabil.

''Multumesc'' e strans legat de prezent, binecuvanteaza prezentul si taie legaturile energetice cu ceea ce a fost urat, rau, negativ in trecut. ''Multumesc'' sfinteste prezentul si aduce lumina in viitorul pe care, daca nu-l putem vedea, cel putin ii putem imprima un punct de lumina, multumind pentru ceea ce este.

Ne stabilim singuri limitele

Ca e vorba de profesie, ''noroc'' in dragoste, o cura de slabire, renuntarea la fumat, evolutia spirituala sau orice altceva, ne stabilim singuri limitele.

Prin intelegerea a ceea ce vrem sa castigam, prin trasarea unui spatiu de cucerit si trasarea spatiului care nu poate fi cucerit, ne obligam singuri sa respectam liniile trasate de noi insine. Pana la urma, e vorba de cunoasterea potentialului, de masura in care fiecare a devenit, la un moment dat, constient de ''ce-i poate pielea''.

A inceput luna magica a lui Martie

Paganii sarbatoreau la 1 martie inceperea Anului Nou si Reinvierea. Natura revenea la viata, muncile campului erau reluate, o lume noua se nastea de sub cenusa celei vechi.

Insusi numele lunii  vine din latina, de la numele zeului Marte - ocrotitorul turmelor si al campului,  zeul renasterii si al reinnoirii periodice a naturii.

Conflictul sau o alta fata a nehotararii

Din nou despre conflict...

Incep sa pun semnul egal intre nehotarare si conflicte. Atata vreme cat stii ce vrei, atata vreme cat ti-e clar unde vrei sa ajungi si prin ce mijloace, conflictele apar doar temporar, ca sa-ti faca si mai clar drumul pe care vrei sa mergi. Conflictele pun in contrast - si ma refer aici la neintelegerile cu ceilalti, neintelegeri pe care, pana la urma, le perpetuam, alimentandu-le cu: presupuneri, idei preconcepute, lipsa de intelegere si de compasiune, lipsa de perspectiva.

Conflictele sau libertatea?

In cea mai scurta descriere de care sunt in stare acum, conflinctele sunt manifestari ale unor dezechilibre interne. Ele apar din mai multe motive, ma limitez la a le mentiona pe cele constructive:

- pentru a semnala o neregula in interior

- pentru ca ai ales, inconstient, ca ''tot raul e spre bine'', sau cu alte cuvinte, ca evolutia e posibila mai ales sau doar prin suferinta, chin, zbatere etc.

In esenta, conflictele dispar in momentul in care incetezi a le mai alimenta - cu ganduri negative, cu presupuneri, cu observatii eronate sau distorsionate, cu noi si noi motive de  a ramane incordat.

Despre miturile personale

''Viata mea este povestea unei realizari de sine a inconstientului. Tot ceea ce se afla in inconstient vrea sa devina eveniment, iar personalitatea vrea si ea sa evolueze, iesind din conditiile ei inconstiente, si sa se traiasca pe sine ca intreg. (...)

Numai printr-un mit putem exprima ceea ce este omul conform intuitiei sale launtrice...''

C.G. Jung

Despre marile sincronicitati

Pentru mine exista doua feluri de sincronicitati: micile sincronicitati - adica evenimente semnficative ''de fiecare zi'', insa fara o insemnatate de mare importanta ( intalnirile, intr-o singura zi, cu 3-4 persoane pe care nu le mai vazusei de cativa ani; ocurenta unui nume sau a unui obiect de mai multe ori in cateva ore, concomitent cu preocuparea ta pentru acel lucru etc.); marile sincronicitati - evenimente care schimba, la un moment dat, viata unui individ, si care declanseaza dupa sine producerea unor alte evenimente cu un numitor comun.

Ziua perfecta

''Niciun maestru vrednic de acest nume n-a lasat sa i se intample o zi, ci si-a creat singur ziua.''
  Ramtha

Multumesc, Dan Ioanitescu!

Sincronicitatile, armonia

Nu vreau sa repet aici niste definitii ale sincronicitatii mai mult sau mai putin cunoscute. Pe scurt, pentru mine sincronicitatea inseamna  armonie.

Pe larg: sincronicitatile nu apar intamplator. Ar fi un paradox, stiu. Cu totii avem parte de asa-numitele 'coincidente', dar ele devin sincronicitati abia cand le dam un sens. In momentul acela, evenimentele sincronistice capata forta, sunt asemenea unor indicatoare pe un drum neluminat, care ne arata - daca avem ochii si inima deschise - pe unde sa mergem.

Testul iertarii

Iti dai seama ca ai trecut testul iertarii atunci cand:

- poti vorbi despre ceea ce ti-a cauzat in trecut durere, fara resentimente, fara furie si fara cea mai mica dorinta de razbunare sau de regret (''daca as fi procedat altfel...'')

- poti retrai scena/ evenimentul respectiv fara sa mai simti durere sau orice alta reactie negativa

- devii constient ca intamplarea respectiva si-a avut rostul ei, si ca tu ai fost responsabil, in parte, de acel eveniment; devii constient de faptul ca nimic nu e intamplator - fie doar si prin faptul ca atribuim un sens evenimentelor

Iertarea ne face liberi

Cand ierti, legaturile (vazute si nevazute) care te tineau atasat de acel lucru dispar. Si devii din nou liber sa traiesti, liber de remuscari, liber de regrete, pur si simplu in armonie cu lumea - din afara si dinauntru.

Mereu am asociat absenta iertarii cu regretele, cu acel ''de ce a fost sa fie asa'' sau ''de n-ar fi fost asa'', cu ranchiuna, cu nelinistea. Cineva zicea ca cel mai trist cuvant din istorie este ''daca''. Daca lucrurile n-ar fi fost asa, daca n-as fi facut aia, daca daca daca.... Cuvantul asta - in contextul de mai sus - exprima cel mai amarnic regret, si in acelasi timp absenta iertarii.

There is no spoon

''Nu incerca sa indoi lingura - asa ceva e imposibil. In schimb, incearca sa vezi adevarul: nu exista nicio lingura''. The Matrix

Intram in anul Tigrului de Metal

Pe 14 februarie incepe, conform zodiacului chinezesc, Anul Tigrului de Metal, care se va termina pe 2 feb. 2011.
Personal, cred ca ''astrele predispun si omul dispune''. Cu alte cuvinte, sunt de acord ca planetele, energiile cosmice etc. ne pot influenta, insa mai mult de-atat, omul are liber arbitru si e responsabil de propriile actiuni.

Cat o sa-i lasi sa te calce pe cap?!?

Ca sa vezi cum lucreaza sincronicitatea asta... Alaltaieri citeam un articol aici despre cum profita angajatorii de criza ca sa cocoseze angajatii, si a doua zi ma trezesc in situatia descrisa acolo.  

Pe scurt: ''banii nu mai vin cum veneau odata, suntem nevoiti sa dam un om afara, iar tu trebuie sa faci si munca aluia. Bani in plus pentru asta? Foarte amuzant... Zi mersi ca nu te dam si pe tine afara...''

Rautatea e o forma de slabiciune

Pentru mine, sincronicitatea e un alt fel de a spune ''misterioase sunt caile Domnului''.

Spre exemplu, imi propun sa nu mai port ranchiuna nimanui, sa ma lepad de frici, sa privesc partea luminoasa a vietii, sa iert... A doua zi neaparat trebuie sa se intample ceva care sa faca sa pun in aplicare toate aceste idei. Cu alte cuvinte, teoria e una, practica e alta. Degeaba sustii pana-n panzele albe ca esti asa si pe dincolo, daca in viata de zi cu zi nu aplici ceea ce predici.

Asa ca, iata-ma in situatia de a ma confrunta cu toate astea: frica, rautatea altora, gandurile mele distructive. Da, e foarte usor sa zici ''de azi gata, nu mai las frica sa ma doboare, nu ma mai comport ca o victima'', daca a doua zi te pui cu botul cu labe si revii la vechile metehne. 

Sa vrei ce e bine pentru tine

Oricat de simpla ar parea intrebarea ''ce e bine pentru mine?'', la o privire mai atenta e posibil sa apara ceva complicatii...

Ganduri

Sa recunosti in anumite momente ale vietii ca nu stii totul. Sa recunosti chiar ca nu stii ce e mai bine pentru tine, ca nu stii tot ce-ti poate rezerva viitorul - in fond, nu ne e dat sa stim dinainte ce ni se va intampla. Sa recunosti prin asta ca poate exista o varianta mai buna de viitor, pe care mintea ta nu o poate vedea in acel moment. In fine, sa recunosti ca Universul are infinite cai, ca ''ascunse sunt caile Domnului'' si sa te lasi condus de Divinitate - chiar daca asta poate insemna sa dai frau liber mintii, sa renunti la a pretinde ca stii totul.

Sa renunti la control.

Despre sincronicitate 2

Revolutia constiintei – Ervin Laszlo, Stanislav Grof, Peter Russell, Ed. Elena Francisc Publishing


Peter Russell: ''Nu cred ca aceste sincronicitati se intampla pur si simplu din intamplare. Am observat ca acestea au loc mai des atunci cand sunt intr-o stare limpede de constiinta, de exemplu mai ales dupa o stare de meditatie. E ca si cum intregul Cosmos e de partea mea. Totul e perfect – mult mai bine decat as fi putut gandi sau anticipa. Pe de alta parte, atunci cand sunt stresat, obosit sau intr-o stare mentala tensionata ori de agitatie, nu se produce starea de sincronizare. Deci se pare ca aceste legaturi sunt reflectii ale propriei mele stari de constiinta. Concluzia e ca pot exercita un anumit grad de control asupra momentelor cand se produc aceste stari avand grija de starea mea mentala de bine.''

Sa nu faci presupuneri inutile

Presupunerile modeleaza realitatea, mintea si sufletul.
Presupunerile sunt verbalizari ale gandurilor, iar vorbele, cuvintele, sunt creatoare. Ne modeleaza mintea, starea, convingerile, actiunile.

Presupunerile inutile sunt incercari de a modela o realitate de care ti-e frica. Incerci sa dai sens unei realitati pe care nu o cunosti si de care ti-e FRICA. In acelasi timp, stii ca nu stii adevarul, si in loc sa-l afli, il inlocuiesti cu o versiune sau alta de pseudo-adevar.
In final, ajungi sa te lasi modelat de acea minciuna, si actionezi in consecinta.
Avem obiceiul de a visa fara niciun fundament real, in virtutea inertiei.
In final, a nu face presupuneri inutile inseamna a comunica.

Nu considera nimic ca fiind personal

Rezum aici o idee (vor urma si altele) gasita intr-o carte, si care cred ca e foarte valoroasa prin adevarul simplu pe care il ilustreaza.
Sunt sfaturi simple, pe care daca le intelegi, le aplici cu succes in viata.

 1. NU CONSIDERA NIMIC CA FIIND PERSONAL.

* nu ne-am implica personal daca nu am fi de acord cu cea ce ni se spune.
* interactiunile dintre oameni sunt de fapt  proiectiile fiecaruia asupra propriei persoane si asupra celorlalti.
* a lua lucrurile la modul personal = a-ti acorda prea multa importanta, a crede ca totul incepe si se sfarseste cu tine, ca totul se invarte in jurul tau, cand de fapt, fiecare actioneaza pentru sine.
Suntem responsabili de reactia pe care o avem in anumite situatii, nu de modul in care ceilalti aleg sa actioneze relativ la noi.
* cand interpretezi totul ca fiind personal, pornesti de la premisa falsa ca lumea ta e cunoscuta de ceilalti si incerci sa domini lumea lor cu lumea ta.

Serviciul ideal (2)

Text primit intr-un mail:

''In curand se implinesc 18 ani de cand am inceput sa lucrez la Volvo, o intreprindere suedeza. A lucra cu ei este ceva foarte interesant. Orice proiect aici ia 2 ani pentru a se concretiza, oricat de ingenioasa sau simpla ar fi ideea. Este o regula.

Procesele de globalizare cauzeaza in noi (brazilieni, argentinieni, columbieni, peruani, venezuelieni, mexicani, australieni, asiatici etc...) o anxietate generalizata in cautarea de rezultate imediate. In consecinta, stilul nostru rapid nu se incadreaza deloc cu termenele de scadenta intarziate ale suedezilor.

Suedezii dezbat, si iar dezbat,organizeaza "n" sedinte, efectueaza evaluari, etc..., si lucreaza... dupa o schema mult mai incetinita. Ceea ce este uimitor, este ca acest stil tot timpul da rezultate, in timpul lor (al suedezilor), astfel ca punand impreuna maturitatea necesitatii cu tehnologia potrivita, nu prea inregistreaza pierderi.

Serious Moonlight

Actori: Meg Ryan, Timothy Hutton

Nu ma dau in vant nici dupa Meg Ryan, si cu atat mai putin dupa T. Hutton. Desi Meg Ryan are un ceva special care ma farmeca de fiecare data cand o vad intr-un film...

Revenind... Serious Moonlight nu e un film de Oscar, nici pe departe. Nu e nici comedie, nici romantic, desi le imbina. In orice caz, nu e alegerea ideala daca vrei sa razi in hohote.

Cum ar trebui sa fie serviciul ideal (1)

A trai ca sa lucrezi sau a lucra ca sa traiesti.

Personal, fac parte din a doua categorie.

Serviciul nu imi aduce decat satisfactii de ordin material - si macar de ar fi cine stie ce satisfactii, de fapt imi asigura strictul necesar. Accept situatia asta din mai multe motive, care de fapt s-ar putea reduce la unul singur: criza economica.

E criza, si ofertele de job sunt rare si proaste. In conditiile astea, cei mai multi dintre noi - sau hai, sa nu generalizez: eu ma multumesc din pacate cu ceea ce am, si sper ca in viitorul apropiat sa gasesc ceva mai bun.

De fapt, cum ar trebui sa arate ''serviciul mai bun''?

Despre sincronicitate

Carl Gustav Jung - Sincronicitate = coincidentele pline de sens pe care notiunile conventionale de timp si cauzalitate nu le pot explica