Unitatea minte-corp: Creatia

De ce in adolescenta e asa usor sa te lasi dus de visare, sa iti imaginezi tot felul de lucruri, sa visezi cu ochii deschisi sau pur si simplu sa te bucuri de ceva, iar dupa 25 de ani, toate astea devin adevarate provocari: e greu sa-ti mai inchipui, greu sa mai crezi ca totul e usor si frumos... ?
Pe masura ce ne-am ''civilizat'', ne-am indepartat tot mai mult de suflet. Daca acum 200 sau chiar mai incoace, 20-30 de ani, o slujba oarecare solicita omul mai mult fizic - pentru ca erau mult mai multe joburi care implicau munca fizica decat acum, cand majoritatea suntem legume in fata calculatorului -, acum tot mai multi sunt in situatia de a se implica mai degraba sufleteste/ emotional in treburile legate de serviciu.
Femeile, cel putin, sunt macinate la propriu de asta - a se vedea adevarata explozie de cancere la san, uter, ovare etc. din ultimii 20-30 de ani. La fel si la barbati - majoritatea se asteapta deja ca dupa 50 de ani sa dezvolte probleme cu prostata, si in cele mai multe cazuri asa se si intampla. Ce odata era o exceptie, azi a devenit regula.

Cum s-a ajuns aici? Pai o data ar fi ca ne golim singuri de "potentialul nostru creativ" (organele reproducatoare trimit la Creatie, nu?), il negam, il mutilam pana ce corpul, epuizat de lupta dintre constient si inconstient, dintre dorintele profunde ale individului si cele manifestate, pe de o parte, si comportamentul sau de toate zilele, pe alta, da semnalul cel mai drastic: pune cancerul din suflet in organe.
Adica ne da un semnal de alarma pe care, dupa ani de zile de negare, reprimare si ignorare, nu mai avem cum sa-l trecem cu vederea. Uneori omul isi da seama si ia masuri - adica reuseste sa scape de cancer fara sa renunte la organ (extirpare) sau fara sa treaca prin sesiuni istovitoare de terapie chimica (raspuns violent la violenta din corp).
Alteori insa nu-si da seama de asta si trece prin toate cele amintite mai sus: pierde organul, isi distruge corpul, iar uneori cancerul reapare in alt loc - semn ca nu s-a rezolvat nimic, doar s-a amanat ceva.

Asa ca de multe ori, corpul e mai destept decat mintea care-l locuieste. De semne nu ducem lipsa, dar de ce anume? De comunicare reala, de atentie, de vointa, de inteligenta, de sinceritate... sau cate putin din toate astea?

Totusi, nu despre boli voiam sa vorbesc, ci despre Creatie. Sau creativitate.
Cat de important e sa nu uit cine vreau sa fiu, cine POT sa fiu si din anumite motive nu sunt inca...mi se citesc pe trup. Se vorbeste mult despre cum sa ne reinventam, dar se reduce toata treaba la schimbarea de look, de haine, de anturaj. Dar sufletul, cu el cum ramane? Cu nevoia lui de implinire - daca poate fi numita nevoie. Despre suferinta care se naste din ne-urmarea caii proprii - suferinta psihica si fizica, pentru ca ce e jos e si sus, ce e inauntru e si in afara.

Ca sa scurtez, vestea buna e ca ni se trimit tot timpul semne - si vorbind despre semnele din corp, cele pe care ni le trimite cu infinita inteligenta un ceva mult mai mare si mai destept decat mintea noastra cea de toate zilele, imi zic asa: atentie sporita la tot ce spune trupul, la fiecare durere de picior (merg pe calea mea sau inaintez cu greutate - expresia ''picioare grele'' e mai mult decat sugestiva), la fiecare durere de sale (mi-am luat prea multe greutati in spinare?), la tiuitul urechilor (ce nu vreau s-aud, ce voce ignor - dar, ca un facut, nu se lasa neauzita?), la amigdalele inflamate (refuz sa spun lucrurilor pe nume?), la caderea parului (renunt la libertate, imi lepad parul, dar naravul ba?) si la toate semnele pe care de multe ori le ignor spre dezavantajul meu.