6 martie 2010

Ne stabilim singuri limitele

Ca e vorba de profesie, ''noroc'' in dragoste, o cura de slabire, renuntarea la fumat, evolutia spirituala sau orice altceva, ne stabilim singuri limitele.
Prin intelegerea a ceea ce vrem sa castigam, prin trasarea unui spatiu de cucerit si trasarea spatiului care nu poate fi cucerit, ne obligam singuri sa respectam liniile trasate de noi insine. Pana la urma, e vorba de cunoasterea potentialului, de masura in care fiecare a devenit, la un moment dat, constient de ''ce-i poate pielea''.
Auto-limitarea nu e nici buna, nici rea, ea este pur si simplu, si depinde de cel care o impune daca aduce beneficii sau dezavantaje. Ca o regula ajutatoare, auto-limitarea e buna atunci cand serveste drept treapta: te folosesti de limita pana cand o depasesti, si iti stabilesti din capul locului ca aceasta este singura ratiune a limitei - sa te ajute sa ordonezi lucrurile, la fel cum o carja iti limiteaza miscarile cand schiopatezi, dar o arunci, pentru ca te incurca, atunci cand se insanatoseste piciorul.

Ne stabilim singuri limitele atunci cand extindem cunoasterea pana la un punct anume, dincolo de care ''e imposibil, nu se poate trece..."'. Imposibilul e, pana la urma, necunoscutul, absenta cunoasterii care sa lumineze si care sa faca ordine.
Traim intr-un univers ordonat, inteligent, sau nu cumva mintea e aceea care pune ordine in lucruri, cea care armonizeaza haosul?
Sincronicitatile sunt cel mai bun exemplu ca, in afara mintii constiente, e haos. Nu evenimentele in sine sunt sincronistice, ci mintea constienta le ''atrage'' pe acelea similare, cu un anumit grad de ordine, si le armonizeaza dandu-le sens.


Asa ca, pana la urma, ajungem sa ne depasim limitele atunci cand am acumulat destula cunoastere pentru a trece dincolo de ele. Atunci cand ajungem sa transformam ''necunoscutul in cunoscut''. Nu prin teorii, ci prin practica, prin actiune orientata spre un scop.

Incercarea de a-ti depasi limitele este un pariu. Sau un pact cu Diavolul, unul asemenea celui facut de Faust, care a dorit cunoasterea si si-a pus propriul suflet gaj. Pana la urma, Faust a ajuns tot in Paradis, pentru ca asta e adevarul: nu-ti poti pierde sufletul. Iti poti pierde mintile, in cel mai rau caz, sau posesiunile lumesti, dar sufletul nu ti-l poti pierde.
Asa ca pariul e dinainte castigat, dar nu asta trebuie sa ne preocupe cat timp suntem in viata, ci viata insasi. In momentul in care stii ca vei castiga cursa, nu te mai preocupa premiul, ci cursa in sine - viata, curgerea ei, toate evenimentele si toate limitarile pe care ai putea sa le depasesti, daca esti constient de faptul ca ai din start un mare avantaj...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu