Sincronicitatile, armonia

Nu vreau sa repet aici niste definitii ale sincronicitatii mai mult sau mai putin cunoscute. Pe scurt, pentru mine sincronicitatea inseamna  armonie.

Pe larg: sincronicitatile nu apar intamplator. Ar fi un paradox, stiu. Cu totii avem parte de asa-numitele 'coincidente', dar ele devin sincronicitati abia cand le dam un sens. In momentul acela, evenimentele sincronistice capata forta, sunt asemenea unor indicatoare pe un drum neluminat, care ne arata - daca avem ochii si inima deschise - pe unde sa mergem.

Altfel, raman simple coincidente, le uitam si trecem mai departe cu ochii inchisi. Continuu sa cred ca evenimentele in sine nu au sens, nu au valoare, pana nu sunt filtrate de mintea si de sufletul persoanei care le traieste. Noi dam sens lucrurilor, noi investim cu un ''plus'' sau un ''minus'' o anume intamplare, noi ii imprimam o anumita forta de a ne schimba viata.

Continuu sa cred ca omul are puterea de a-si schimba viata, ca nu exista eveniment prin care sa trecem, si care sa nu ne schimbe - insa depinde de noi ca acel eveniment sa devina unul pozitiv si aducator de implinire.

Ce rol au sincronicitatile in toate astea?

As incepe prin a spune ca, in mare masura - daca nu in totalitate - omul constient atrage sincronicitatile. In momentul in care deschizi ochii, sa fii sigur ca vor incepe sa se intample minuni. Nu neaparat in sensul de miracole, la modul vulgar, dar minuni care iti vor confirma ca mintea umana e un instrument extrem de puternic. De-asta zic ca omul atrage sincronicitatile, si nu invers.  

De ce? Pentru ca odata ce te-ai hotarat sa mergi intr-o directie, odata ce te-ai acordat, ca un arc, sa tragi o sageata intr-o directie, toata energia ti se duce inspre acel punct. Si apar sincronicitatile: iti doresti sa afli mai multe despre un subiect, si esti invadat de informatii din diverse medii despre acel subiect - gasesti carti pe tema respectiva, la TV e o emisiune cu subiectul care te intereseaza, auzi in autobuz o conversatie pe acea tema etc.

Nu cred ca, in asemenea situatii, omul e cel care e tras intr-o anumita directie, ci mai degraba omul se pune, fara a fi neaparat constient, in situatii care sa-i faciliteze cunoasterea, evolutia etc. Nu spun ca am reusit sa descifrez mecanismul care face ca toate astea sa se intample - pentru ca nu am reusit, dar am trait experiente de acest fel si cred ca omul e cel care face lucrurile sa se miste, nu invers.

Cum faci sa apara sincronicitatile? Pur si simplu luand decizia de a-ti da seama ceea ce vrei. Nu ce trebuie, ci ceea ce vrei sa faci/ devii/ cunosti. Deschizandu-te infinitelor posibilitati care exista in stare latenta, infinitelor moduri prin care o problema isi poate gasi rezolvarea.

Dar nu ajungi niciodata sa vezi imaginea in ansamblu - daca poate fi vazuta; mai degraba simtita, intuita - daca te lasi coplesit de disperare si de deprimare. Am avut perioade negre in viata, poate chiar depresii, si pot sa spun ca unul care le-a experimentat, ca depresiile si disperarea te fac sa vezi viata in alb-negru. Nu mai vezi nuante, nu mai vezi frumusetea culorilor, doar cenusiul din tot. Depresia iti ingusteaza vederea si iti afecteaza mult mai mult decat prezentul. Ironia e ca nici macar nu e atat de greu sa depasesti momentele negative, dar in tristete, cel mai la-ndemana drum e tot cel al tristetii...

Si-asa ajungem la urmatorul punct: sincronicitatile sunt legate strans de modul in care simti viata. Daca o simti ca pe o insiruire de evenimente cauzale fara noima, iar tu esti o frunza in vant, la mila providentei, atunci si posibilitatile se imputineaza. E o lege a vietii pe care o stim cu totii, care a fost repetata pana la saturatie de-a lungul vremii: Celui care are, i se va da, celui care n-are, i se va lua si putinul pe care il are. Inutil sa cauti moralitatea sau 'bunul simt' in chestia asta. Pur si simplu asa stau lucrurile, si ca vrem sau nu, in viata chiar asa se intampla.

La polul opus e atitudinea invingatorului. Cel care stie ca exista mult mai multe decat poate creierul sau sa conceapa, mai multe chiar decat isi poate imagina cu mintea sa inevitabil limitata la un moment dat de experienta (da, stiu, mintea e nelimitata, dar cei mai multi vedem doar 'varful aisbergului').

Invingatorul stie ca mereu va exista o cale perfecta pentru el, si ca - in cel mai misterios si in egala masura miraculos mod, 'problemele' sale isi vor gasi cea mai buna rezovare posibila, la un moment dat. Nu trebuie sa stii totul ca sa traiesti totul - ''Dumnezeu lucreaza pe cai misterioase''. Dar trebuie neaparat sa CREZI.

Evident, nu spun ca trebuie sa stam cu mainile in san si sa asteptam sa ne pice de sus - desi mi s-a intamplat si asta. Actiunea concentrata accelereaza lucrurile - cu alte cuvinte, ai mai multe sanse sa reusesti ceva, daca actionezi pentru indeplinirea acelui ceva. Partea buna e ca, atunci cand crezi ca lucrurile vor avea finalitatea dorita de tine, dar crezi cu siguranta celui care pare ca a vazut viitorul, atunci evenimentele se aranjeaza in asa fel incat sa ajungi la rezultatul dorit. Astea sunt sincronicitatile.

Concret: eram in clasa a XII-a, ma pregateam sa dau examen la o facultate de prestigiu, unde ''se intra greu'' si, zicea lumea, ''pe pile''. Stiam ca singura cale posibila era sa intru la acea facultate, si neaparat pe locurile fara taxa, altfel ar fi fost imposibil sa urmez acea scoala - alta alternativa nu exista pentru mine. Nu concepeam sa nu intru - asa ceva era imposibil.

 Desi nu faceam meditatie - cum faceau colegii mei mai avuti, cu profesori din facultate, garantia admiterii- si nici nu aveam ''pile'', am reusit sa intru pe cele cateva locuri bugetate. Minune? Nu. Am invatat pe rupte, mi-am pus in cap ca singura optiune posibila era sa intru la fara taxa, si am intrat. La acea vreme, nu mi s-a parut o minune, doar efectul actiunilor mele concentrate - si aici ma refer atat la actiunile fizice (invatatul), cat si la cele mentale: gandul ca nu exista decat o singura finalitate posibila (adminterea la fara taxa), moralul ridicat, atitudinea de invingator, certitudinea ca lucrurile nu pot evolua decat in directia impusa de mine.

Privind retrospectiv, imi dau seama ca cel mai important lucru pe care l-am facut atunci pentru a-mi atinge scopul, a fost acesta: credinta nestramutata ca lucrurile nu pot evolua decat in directia dorita de mine. Cred ca in momentul in care am decis ca lucrurile TREBUIE sa se intample cum vreau eu, ca nu au cum sa se intample altfel, dorinta mi s-a indeplinit pe jumatate.